Băiatul cu parapanta

Între cer şi pământ e el,
paşnic, visător, plin de zel,
este omul cu privirea la cer
care urmăreşte norul cel stingher,
cu privirea mereu aţintită spre zări,
peste culmi, în depărtări,
spre înaltul nesfârşit
al cerului nemărginit,
şi vrea acolo-n paşi de dans
să se mişte în balans,
să fie o dată stăpân
peste muntele bătrân
şi de acolo să privească
albastrul din bolta cerească,
verdele pădurilor de brad
şi pajiştile întinse ce ard
sub căldura binefăcătoare,
şi spicul scăldat în floare;
să se-nalţe ca o zeitate
ce vrea să stăpânească,
să imortalizeze,
să le eternizeze...

Îşi ia avânt, îşi face cruce
şi dă apoi să se ridice,
dus de vântul cel şăgalnic,
pare-n zbor atât de falnic
băiatul cu parapanta,
ce vrea să treacă panta,
să se-nalţe cu vânt de la spate,
iar pământul e tot mai departe...
Îşi face curaj şi vântul l-ajută,
îi dă un imbold şi îl ascultă,
îl duce cât mai sus,
cu capul în nori, cu gândul dus
cum să-i atingă şi să-i simtă
norii, pe care să-i străpungă,
trecând dincolo de ei
şi mai aproape de zei,
lăsând în urmă pământul,
însoţit doar de vântul
cel darnic şi blând...

Şi întors pe pământ reavăn,
cu ochii calzi, cu mâna rece
peste comoara fără seamăn,
vântul nebuniei trece...

Regret

Să-ţi pară rău că ai pierdut
Ce te-a legat de un trecut
Sau după-un gând ce te-a durut
Sau poate că ţi s-a părut...

Să-ţi pară rău după un sărut
Şi n-ai ştiut că-i prefăcut,
Dar tot l-ai vrut pentru-nceput
Şi-acuma l-ai uitat...

Să-ţi pară rău după un iubit
Ce te-a rănit şi-ai pătimit,
Te-a întristat şi-ai suferit
Şi azi ţi-ai amintit...

Că s-a cuibărit încet,
Lăsând în urma ta dureri,
Şi îndurare să mai ceri
În liniştea unei seri...

Că cerul înstelat
Te vrea azi vindecat
De cel ce te-nşelat,
Să uiţi şi de tristeţi
În alte dimineţi,
Să uiţi şi de trecut
Cu adieri şi vânt,
Să stai iar împăcat
Că nu eşti vinovat...
Iar în deşertul vieţii
Renaşte pacea nopţii.

Toamnă

Atâtea frunze moarte
Risipite pe pământ,
Îşi pierd din strălucire
Şi-s luate apoi de vânt.

Şi duse mai departe
Foşnind sub paşii grei,
Aruncă o privire,
La bieţii copăcei...

Că-s trişti şi goi de frunze,
Şi fără dor şi cântec
Şi fă un semn din buze
Să pară vreun descântec

Şi vraja dă să pice
Ca să-i trezeşti la viaţă,
Fii drept cu ei, amice,
Priveşte-i cu speranţă...

Că au fost verzi odată
Şi roade au dat la toţi,
Ne-au dat minunea toată,
Aşteaptă, dacă poţi...

Că sub zăpada iernii
Bătute şi de ploi
Se contopesc, sunt una
Cu jalea şi nevoi...

Şi-l fac fertil pământul,
Să fie mai bogat,
Să nu-l usuce vântul,
Nici soarele-arzător.

Revoltă

Să te revolţi pe viaţă
Că e crudă şi ipocrită,
Şi e stăpână peste tot,
Şi râde de a ta soartă
Şi de fericirea neîmplinită...

Şi povara ei te-apasă,
Şi iar te revolţi pe viaţă
Că ţi-a risipit fericirea,
Fără să-i fi simţit gustul
Şi ce complicată pare...

În straiele vechi de noapte,
C-ai fost o vreme sluga
Iubirii de mult visată...
Şi urmărită, şi vinovată...
Şi ai tot aşteptat să vină

Iubirea cea adevărată
Care nu poate fi confundată,
Să-ţi purifice sufletul
Cu o briză fierbinte
Ce vrea să te-alinte.

Risipă

În viaţă risipim ani,
Iar la moarte cerşim clipe,
Te gândeşti mereu la bani,
Pe când sufletul se rupe...

Că anii au trecut ca-n vis,
Oricât ai vrea să îi pricepi,
Că tot n-ai dat de paradis
Şi-atunci te face să aştepţi...

Că vine-o zi la fiecare,
Mai devreme sau târziu,
Şi abia atunci pricepi ce are
Sufletu-ţi ce e pustiu...

Şi cât de demn ai fost o vreme
Să ascunzi de lume crucea,
S-ascunzi şi teama, şi durerea
Puţin avea să se usuce...

Din sufletul zdrobit de gânduri,
De aşteptări, de rugăminţi,
Zvâcneşte acum o briză nouă
Şi ochii tăi sunt mai cuminţi...

Şi lacrimile care înşeală
Ades pe cel ce te-a privit,
Le stăpâneşti cu îndârjire
Fără să ştie că ai pătimit.

Recunoşti a ta greşeală
Sau vina că ai confundat
Iubirea cu prietenia
Şi nimeni nu te-a îndrumat.

Te-ascunzi acum în miez de seară
În loc străin, dar cunoscut
Şi este pentru prima oară
Când simţi fiorul neştiut...

Şi este aprig, nu-ţi dă pace
Şi te întrebi de ce acum
Arcuşul inimii te place
Şi vrea să cânte pe alt drum.

Ţi-atinge coarda să se joace
Cu alta şi ce armonii
Răzbat din inimi şi e pace
Peste trupul prins în agonii.

Că a ştiut să le-acordeze,
Să cânte la unison,
După o lungă înstrăinare,
Te-ai trezit pe drumul bun...

Şi azi ai descoperit sacâzul
Pierdut pe undeva, departe,
Să prindă viaţă tot arcuşul
Şi muzica ce-o să răzbată

Din două corzi ce îşi vorbesc
Cu-atâta patos şi iubire
Şi chipul îţi împodobesc
C-o faţă nouă... de fericire.

Dorinţe

Întins e pământul în lung şi în lat
Cu case-nşirate şi dealuri bogate,
Cu garduri înalte şi porţi de cetăţi
Şi drumuri de ţară cu dale pavate.

Întins e pământul în lung şi în lat
Cu flori la ferestre şi păsări zâmbesc,
Cununi de stele pe boltă răsar
Şi omul priveşte la chipul ceresc.

Se roagă în gând să mai cadă o stea
Să-şi pună în gând o dorinţă,
Că poate aşa o să scape de dor
De împovărătoare umilinţă...

*
Şi ruga îi fu acum ascultată...
Din negura cerului, din univers,
O stea căzuse şi-ndată
Şi-ai pus o dorinţă din mers...

O treceau fiorii pe spate,
Rămase pierdută în nori,
Că-n locul în care căzuse
Se ivi o punte de flori...

Păşeşte uşor pe petale
Şi ochii-i ridică spre cer
Şi vrea şi alte dorinţe...
Şi stele cad, prea multe pier...

Nu cred că a fost un miracol
Sau o simplă amăgire,
Ea speră ca ruga să fie
Peste timp o nouă împlinire...

Flori de câmp

Trecut-au ani şi-s mulţi la număr,
Tăcută e, fără astâmpăr,
Printre atâtea amintiri
Ea face rost de regăsiri...

Şi câte toamne-nveşmântate
În haine roşii, cafenii
A numărat cu-nsemnătate,
Pe toate le-a sărbătorit...

Ea se afla printre copii
Şi ei cu florile de toamnă
Au înconjurat-o ca-n câmpii,
Cu ei la jocuri se îndeamnă.

Şi-acum simte parfumul lor
Printre băncuţe demodate
Şi dansul ei fermecător,
Cu mâna pe cărţile uzate...

Şi simte adierea azi
Înmiresmată dintr-o floare
Ce-a-ngrijit-o zi de zi
Să se înalţe în splendoare...

Şi-această datorie sacră
De-a-i creşte şi a-i învăţa
Era ca o dulce povară
Şi tot mai sus ea-i înălţa...

Vroia să-i ştie-n vârful scării,
Aceea era dorinţa ei
Să fie dincolo de şcoală
Mai mari micuţii prichindei...

Şi intuia că într-o toamnă
Ei îşi vor lua din cuib zborul
Şi cine ştie ce-i îndeamnă
Să se întoarcă la izvorul...

Cel dătător de apă,
Căci l-au uitat de-atâta timp,
Cum pruncul mic s-adapă
Tot la izvorul cel dăntâi...

Îşi mai aduce ea aminte
De timpul anilor pierduţi
Şi de atâtea-nvăţăminte
Pe când eraţi doar voi, micuţi...

Tu cauţi azi tămăduirea
Şi redeschiderea unei uşi
Ce-a fost împinsă de uitarea
Ce s-a lăsat pe-a tale frunţi...

Şi de îţi aduci aminte iară
Cât de modestă îţi părea
Şi niciodată mulţumită
Vroia mai mult, atât râvnea...

Şi parcă-o vezi tot aplecată
Spre un buchet de flori de câmp,
De-atâtea ori fu sărutată
Şi totul îndeplinea cu sârg...

Şi astăzi tot din modestie
Nu îndrăzneşte să te roage
Să te întorci la copilărie,
Să vezi de unde ea se trage...

Şi de-o-ntâlneşti şi o să-ţi pară
Puţin mai altfel ca altădat',
Să nu oftezi, la primăvară
Revino iar pe înserat...

S-asculţi cuvântul nerostit
De o făptură minunată,
Tu ai stimat-o şi iubit,
Tot tu reînvii toamna uitată...

Şi mersul ei e mai trudnic,
Surâsul parcă e mai trist
Şi mâna ei cea grijulie
Ce poposea ades pe cărţi...

Şi vremea ei care-a apus,
O vreme de îndatoriri,
O altă muzică răzbate
Cu amintiri din clasa întâi.

Şi gura ei izvor de apă
Izvorul vorbelor ce scapă
Tot ce-i vrednic de ştiut
Pe toate, toate le-a trecut...

Şi părul ei atins de bruma
Anilor ce i-a pierdut
Comoara-nţelepciunii, spuma
Laptelui ce l-a băut...

Doar vocea a rămas aceeaşi,
E încă caldă, învăluitoare,
Aşteaptă să audă paşi
Şi cuvântul drag: învăţătoare?

Litere

Întâi au fost semne,
Linii în aer, apoi, pe caiet
Au fost bastonaşe
Cu întorsături sus sau jos,
Sau şi sus, şi jos,
Şi ovale ce păreau ouă,
Şi făceam câte două,
Şi întorsături...
Pe hârtie frânturi
De semne tremurate
De cine-s oare inventate?
Ca să ne batem capul
Cu mâzgălituri cu sacul,
Chinuri şi socoteli...
Şi-acei învăţăcei
N-au fost şi ei
Neajutoraţi
Şi maltrataţi
De semne ciudate
Fără însemnătate...
Sau poate că au uitat
Şi ne-au aglomerat
Cu pagini întregi de scris
Ca să facem exerciţii de deprins
Şi pagini întregi de colorat
Ca să ne formăm mâna...
De luat..., de dat...
În stânga şi-n dreapta...

Cu regele la masă

Am stat cu regele la masă
De Halloween-ul din poveste,
Şi regele nu e ce este,
A dat petrecere în casă.

Are atâtea de făcut, văd bine,
Şi câte griji are un rege!
Azi am aflat şi se-nţelege
Că-n palatul lui nu intră oricine.

"Ce fericit eşti, maiestate!"
Îi spun supuşii ce sosiră
Şi roată casei ei dădură
Şi îi urează sănătate.

Le face un semn să se ridice
Şi mâna vor toţi să-i sărute,
După ce-au spus vrute şi nevrute,
Împrăştie în juru-i numai spice,

Să-i meargă bine în palatul
Ce l-a gătit de sărbătoare
Şi cu regina ca o floare
Să-i înflorească tot regatul...

Şi prinţesele amândouă
Sunt darnice cu toţi la intrare,
Împart bomboane şi-o urare
De bun venit în casă nouă.

Vin trubaduri şi lume aleasă
Pe măritul rege să-l cinstească
Palatul lui să-l întărească
Şi-i îndeamnă pe toţi la masă...

Azi la palatul lui râvneşte o lume,
Tristeţe e şi sărăcie-n ţară,
Şi-atâtea guri flămânde pe afară
Auzit-au de slăvitu-i nume.

Şi ce gătit e azi palatul,
Calc pe mochete şi persane
Şi-atâta bogăţie şi baloane,
Norocul i-a surâs cu carul...

Paradă de costume, decoraţii
Pe faţa lui sunt fală, fericire,
Şi slava regelui spre împlinire,
Palatul lui izvor de luminaţii.

Deschise ochii mari măritul rege,
Şi se uita cu drag l-ai săi supuşi
Şi îi vroia de Revelion aduşi
În palatul lui şi dictă o nouă lege...

Furtună în suflet

Şi poţi înfrunta
Furtuna din suflet?
Ai forţa, tăria,
Dorinţa în cuget?

Şi poţi renunţa
La tot şi la toate?
Şi n-ai timp, răbdare,
S-aştepţi pân' la noapte?

Că noaptea e sfetnic
Bun şi-ţi arată
Cum poţi fi stenic
Şi cum se iartă.

Poţi să rabzi
Să treacă norul
Aştepţi iar soare
Să găseşti adevărul.

Şi-aceste tăceri
Nesfârşite, pierdute
Ce te asaltează
Din afară şi dinăuntru...

Poţi să aştepţi
Să uiţi de trecut
Să nu regreţi
Că l-ai pierdut...

Că cerul înstelat
Nu te-a înşelat...
Ţi-a dat speranţă
Şi tu l-ai întristat...

Azi ceri penitenţă
Dar nu mortificare
Şi ca un sihastru
Te-nalţi purificatoare...

În post şi rugăciune
Să stai împăcat
Şi resemnat...
Că nu eşti tu cel vinovat...

Învăţători

Să fi uitat această lume
Pe când eram copil hoinar,
Ce poate c-o să reînvie
Suspinul după-al său nectar...

Şi după tot ce-a fost paşnic
Şi pur, şi-atât de-armonios
În tinereţea fără margini,
Şi fără dor şi-un gând duios...

Mi-am amintit de banca veche
Şi de tot ce-am învăţat,
De tot respectul pentru şcoală
Şi de scânteia ce ne-a dat...

Că de-nvăţători încă-i nevoie
Cât timp vor exista copii
Şi cât vor fi mame în lume
Vor fi şi flori peste câmpii...