Când...

Când te saturi de tot şi de toţi acum,
când în jur e numai rău şi ai ales alt drum,
când ai curaj şi plănuieşti
o altă viaţă pe care vrei s-o trăieşti...

Când te păcăleşti şi te păcălesc
cei ce ti-au spus într-o zi "te iubesc",
şi ai îndoieli şi nu poţi să le ceri
o vorbă mai bună, nu cea în doi peri...

Când mintea-i aiurea şi n-o poţi struni,
când vorba e arma de-a sili şi-umili,
când totu-i croit după mintea bolnavă,
ca să transformi femeia într-o sclavă...

Când uiţi de suflet şi devii duşmănos,
te schimbi uşor într-un belicos,
călcând în picioare tot trupul slăbit,
jucându-te-n voie cu el "de-a iubit".

Când nu eşti nimic din ce crezi că eşti,
oricâ te zbaţi să fii printre celeşti,
rămâi tot avar şi stăpân peste trup,
iar firele din suflet le vezi cum se rup...

Învăţăm

Din căderi toţi învăţăm
şi mai puţin din urcuşuri,
oricât am vrea să prosperăm,
noi dăm şi peste derdeluşuri...

Şi ne julim, şi ne lovim,
cu capul dăm iar de tavan,
şi buimăciţi, când ne trezim,
simţim pământul bolovan...

Şi cât de bine era sus,
fără de griji, fără vreun gând,
iar de aici, cu gândul dus,
iar mă aşez umil la rând...

Şi uit de mine, de povara
ce mă apasă zi de zi,
şi-aştept să vină iară seara
cu vise de-adormit copii...

Dar serile nu sunt ce-au fost
şi nu îmi par mai liniştite
ca-n vremurile fără rost,
când aveam codiţe despletite...

Şi alergam să o găsesc
pe mama bună prin grădină,
să mă înveţe să-mpletesc
o coroniţă din sulfină...

Şi degetele mă speriau,
erau atât de duşmănoase,
oricăt trudeau şi împleteau,
îmi păreau neprietenoase...

Şi mama iar cu mâna ei,
muncită şi extenuată,
îmi împletea coroana-n trei
şi mi-o punea apoi pe creastă...

Ziua, noaptea, mă gândesc
la mâna ei măiastră,
o vreau şi azi s-o regăsesc
şi s-o aşez în glastră...

Să fie îndreptar acum,
la multe fapte bune,
să se-nmulţească pe pământ
şi peste tot în lume...

Din puţinul tău...

Când dai din puţinul tău
şi dai cu adevărat,
mă simt reînviat,
cu dor de colindat.

Când dai din puţinul tău
şi dai cu adevărat,
mă văd înflăcărat
şi entuziasmat...

Când dai din puţinul tău
o mângâiere adevărată,
n-o uit în viaţa toată
şi-o păstrez imaculată.

Când dai din puţinul tău
un cuvânt prietenos,
o să cresc frumos
pe pământul mănos...
.
Când dai din puţinul tău
un sfat sau ajutor,
uit de nemilosul dor,
cel mistuitor...

Noapte şi zi

Noapte şi zi...
una plină de griji şi de chin,
alta tăcută şi nevăzută,
în care se crezu pierdută...

Noapte şi zi...
una atât de îndrăcită şi năucită,
alta uitată de toţi, părăsită,
din care se trezi neîmplinită...

Noapte şi zi...
una cu apucături perverse,
alta cu amintiri neşterse,
de prin albumul ei culese...

Noapte şi zi...
una plină de trădări şi temeri,
alta cufundată în tăceri,
fără să ştie de-acele plăceri...

Noapte şi zi...
una plină de tristeţi,
alta, uitând de-ale sale vieţi,
rătăcită în zorii unei dimineţi...

Noapte şi zi...
una plină de rutină,
alta, cu şoapte în surdină,
care-o scoate la lumină...

Noapte şi zi...
una-n care postim,
alta cu chip de heruvim,
ce ne învaţă să iubim...

O zi tristă

Astăzi e o zi tristă,
dar mă bucur că există...
vreau ca gerul să-l înfrunt
şi la tine să ajung,
zăpada groasă s-o străpung...

Spre alte zări atunci priveai
şi două vorbe ne scriai,
dar durerea nu te lasă...
şi pumnul tău e tot mai strâns,
nu te poţi opri din plâns...

Azi mă întreb, de ce te-au luat,
ordinul cine l-a dat?
şi mă-ntorc iară la tine
şi mă-ntreb într-un târziu,
cine ştie al meu pustiu?

Cine ştie ce-am pierdut
şi mă leagă de trecut?
vreau să ştie şi nepoţii,
cine m-a eliberat
şi cine m-a încătuşat...

Cine s-a sacrificat
şi cine mi-a confiscat
adevărul despre tine,
care ai murit regeşte,
iar eu trăiesc orbeşte...

Cu tine mă visez mereu,
băiete drag, martirul meu,
tu mi-ai schimbat viaţa,
să port povara asta grea
cu ploi şi vânt, prin ger şi nea...

Eroului Cătălin Haidău

Crăciunul acesta...

Îmi plac drumeţiile pe-afară, prin ger,
prin zăpada pufoasă ce pare-un mister,
chiar dacă astăzi speranţele pier,
prin minte îmi joacă un gând stingher...

Că albul întins peste tot ne-a unit
şi tot albul din pomul ce pare cernit
aşteaptă să fie un brad împodobit
în casa unde se-aude colindul iubit...

Oamenii-l cântă şi sunt fericiţi
că pot uita cât au fost de umiliţi...
şi astăzi sunt puri, sunt spovediţi,
într-o lume mântuită cu greu de-adormiţi...

De toţi cei ce dorm sub covorul de nea,
şi-au făcut să lucească în zori mândra stea,
de ei ne aducem aminte acum
şi Crăciunul acesta să-nsemne-un alt drum...

Primii fulgi

Cred că peste tot toamna
e la fel de frumoasă!
Măreţie şi culoare!
Spectacol!
Şi în toiul lui, primii fulgi...
Primii fulgi de zăpadă!
Stau şi-i urmăresc cu privirea...
Stau tăcut şi visez...
Ce ar fi să-i desenez,
Să fie nemuritori,
Să nu se topescă în zori...
Să-i număr pe toţi şi cu dor
Ca somnul să vină uşor...
Şi va fi o singură noapte
Cu cele mai dulci şoapte,
Ca visul dorit de o viaţă,
Cu gândul la încă o dimineaţă.