Spovedania unui copil

Acolo, a simţit să se destăinuie, pe bancă, sub nucul cel bătrân. Cuvintele lui au un amestec de teamă şi veneraţie în acelaşi timp, pentru că trebuie să se spovedească cuiva… Şi, nu întâmplător, a găsit locul şi momentul potrivite… Nu mai putea ţine în el. S-au adunat prea multe şi mintea lui de copil a dat pe dinafară. A simţit el că tata nu o iubeşte pe mama lui. Ba chiar se gândea cu dispreţ la ea. Altfel l-ar fi tras aţa acasă. Că toţi aveau nevoie de el, chiar şi el. Câte n-ar fi vrut să-l întrebe, că este curios din fire şi vrea explicaţii la orice, chiar şi despre relaţia lui cu mama, că i-a auzit vorbind în miez de noapte, crezând că dorm copiii. Dar el era treaz şi a auzit totul, că banii s-au dus pe magazin şi pe înmormântare, că ei s-au schimbat, că nimic nu-i mai leagă unul de celălalt, nici sentimentele nu mai sunt aceleaşi, poate că lipsesc cu desăvârşire, că nu mai stă pe acasă, devenind musafir pentru soţie şi copii. Raporturile se alterează când nu mai există iubire, pentru că el, omul cu care a pornit la drum s-a oprit din mers şi a lăsat-o de una singură, cu toate problemele importante le casei, lipsită de clipele de duioşie şi tandreţe, lipsită de acea dăruire reciprocă, fericirea de a o face fericită, toate însemnând dovezi ale marii iubiri. Un singur trup n-au fost, decât atunci când au conceput copiii…Lungă şi grea i s-a părut acea noapte, chiar fără sfârşit. Cu greu a putut adormi. Poate gândurile la ce avea să urmeze. Prin faţa lui treceau, rând pe rând, când surioara, când mama, când tata, şi simţea o greutate ce atârna în inima lui. Era supărat pe el că era prea mic şi nu putea veni în ajutorul lor. Ciuda aceasta sporea şi nu ştia încotro să se îndrepte, unde să caute, el, copilul neajutorat… Abia spre dimineaţă, a aţipit. M-au tulburat cuvintele lui, căci ochii lui tulburaţi de durere s-au răspândit în sufletul meu. Este copilul care iubeşte adevărul şi vrea să nu mai fie agresat verbal, nici el, nici sora lui, nici mama lui. El, copilul de zece ani, vrea să pună punct acestei situaţii, şi tot el a găsit rezolvarea: o pauză, un divorţ. Poate că s-a săturat şi el. Din când în când, oftează şi foşnetul frunzelor de nuc accentuau durerea… Poate că au preluat o parte din povara acestui copil, uşurându-l şi liniştindu-l. Dar, pentru cât timp?

Ţesături, îmbârligături...

Stau trist pe pajiştea întinsă
cu mii cuvinte care ţin să se usuce,
că nimeni n-are timp să le ude rădăcina
cu strop de rouă caldă,
dar am pus cruce,
acum, la răscruce,
şi las o floare,
chiar de cicoare
sau mătrăgună ,
că nu sunt nebună…


Am fost atras
de ţesătura invizibilă
într-o ţesătură prea luxoasă,
căci sămânţa n-a fost sănătoasă...

Unii se amuză,
alţii mă critică,
unii se lamentează,
alţii mă descalifică…
Tot ce am recuperat
din trecutul îndepărtat,
este atât de adevărat
şi necenzurat…

Şi scriu versuri fără vers
şi rimă fără rimă,
dar vreau să fiu ridicată în slăvi,
vreau comentarii multe,
vreau schimbare de tonalitate
din minor în major,
vreau producţie literară,
vreau să ies din criză şi ameţeală…
nu vreau critici, nici reguli,
nici făgăduieli, nici tânguieli,
nu vreau frânturi
din colecţia de stări,
din cea de timp…

Vreau să rămân singur,
cu scrisul meu să fiu compatibil,
cu iluziile mele pierdute,
cu poemele ciuruite...

Nu vreau agonie,
nici prozodie.
Vreau să ies din transă
şi din „luxoasa” plasă.
Nu vreau să fiu gară,
nici de ocară,
nici latrină,
nici de duzină.
Vreau înapoi acasă,
la propria-mi masă,
săracă şi tristă,
dar ştiu că există…

10 aprilie 2010