Flori de câmp

Măcar atunci...

Măcar atunci, în semn de amintire,
Că umbră făcu destul pe-o îngustă felie,
Să aibă un loc de pomenire,
Fără să plătească în fiecare an chirie…
Să doarmă-n pace, să-l înghită pământul,
Să nu ajungă-n saci, cu ei s-acopere coşciugul
Altui mort, ce n-are loc de veci,
Că-i tristeţe în aceste zile seci…
Pentru a doua oară se-aude Prohodul.
Să fie ultimul, să-i fie-n veci somnul,
Netulburat şi fără durere, suspin,
Cu floare pe floare şi multe lumini…

Ţesături, îmbârligături...

Stau trist pe pajiştea întinsă
cu mii cuvinte care ţin să se usuce,
că nimeni n-are timp să le ude rădăcina
cu strop de rouă caldă,
dar am pus cruce,
acum, la răscruce,
şi las o floare,
chiar de cicoare
sau mătrăgună ,
că nu sunt nebună…


Am fost atras
de ţesătura invizibilă
într-o ţesătură prea luxoasă,
căci sămânţa n-a fost sănătoasă...

Unii se amuză,
alţii mă critică,
unii se lamentează,
alţii mă descalifică…
Tot ce am recuperat
din trecutul îndepărtat,
este atât de adevărat
şi necenzurat…

Şi scriu versuri fără vers
şi rimă fără rimă,
dar vreau să fiu ridicată în slăvi,
vreau comentarii multe,
vreau schimbare de tonalitate
din minor în major,
vreau producţie literară,
vreau să ies din criză şi ameţeală…
nu vreau critici, nici reguli,
nici făgăduieli, nici tânguieli,
nu vreau frânturi
din colecţia de stări,
din cea de timp…

Vreau să rămân singur,
cu scrisul meu să fiu compatibil,
cu iluziile mele pierdute,
cu poemele ciuruite...

Nu vreau agonie,
nici prozodie.
Vreau să ies din transă
şi din „luxoasa” plasă.
Nu vreau să fiu gară,
nici de ocară,
nici latrină,
nici de duzină.
Vreau înapoi acasă,
la propria-mi masă,
săracă şi tristă,
dar ştiu că există…

10 aprilie 2010

Mama

Îi simt mirosul florilor din glastră,
culese-n zorii dimineţii,
îi simt şi paşii prin odaie
şi-i văd sudoarea rece-a frunţii.

Şi simt miros de levănţică,
de izmă şi de romaniţă,
când schimba patul lui Lărică
şi-l acoperea cu o levinţă.

O văd cu caierul în mână,
torcând fuior după fuior,
şi miroseala de la lână,
şi simt cum mă cuprinde-un dor...

Avea un suflet şi trăia,
muncind din zori şi până-n seară,
grădina toată înflorea,
când o muncea a doua oară.

Mai simt în fiecare dimineaţă
mirosul de rântaş prăjit,
când ne trezeam cu toţi la masă,
era sătulă de muncit.

Şi-o văd plecând pe jos la ţară,
s-aducă în pătul porumbul,
şi vinul, ţuica, în cămară
le aşeza când le venea rândul.

Iar sâmbăta era în baie,
după o săptămână grea,
şi tălpile lăsau o zoaie,
le curăţa cum ea putea...

După ce s-a primenit
cu hainele cele călcate,
pe trupul aspru şi trudit,
şi cu-ncălţările curate...

O văd duminica mergând
la Biserica din sat,
şi se-ntorcea încet, plângând,
şi sătulă de oftat...

Ţinea în mână un colac,
aghiasmă pentru fiul drag,
că se ruga neîncetat
şi cruce îşi făcea în prag...

Să aibă zile, să trăiască,
că era tare bolnav,
sătulă ca să-i tot jelească
pe toţi, pe care i-a pierdut...

O plânge, azi, grădina toată,
şi dau ocol şi parcă aud
cântări şi doinele de-acasă,
printre crenguţele de dud...

O zi magică

Este o zi magică pentru tine, femeie,
o zi mângâiată de soare,
o zi pe care-o trăieşti intens, femeie,
fie că eşti soră, iubită, mamă...

Este o zi magică pentru tine, iubito,
o zi încărcată cu flori şi iubiri,
o zi presărată cu şoapte, iubito,
petale de rouă şi trandafiri...

Este o zi magică pentru tine, mamă,
icoana sufletului meu,
izvor nesecat de bunătate, mamă,
păstrat în inimă mereu...

Este o zi magică pentru tine, bunico,
înconjurată de proprii nepoţi,
o zi în armonie şi frumuseţe, bunico,
şi vise în miezul unei nopţi...

Zbor cu parapanta

Ce cauţi?

Ce cauţi tu în mintea ei,
ce cauţi s-o înveninezi
cu otrava ta de şoricei,
ce cauţi tu s-o mai păstrezi...

Ce cauţi s-o mai tracasezi,
ce cauţi s-o întorci din drum,
de ce nu o eliberezi,
ce cauţi s-o transformi în scrum.

De ce-i bolnavă mintea ta,
de ce e rea, molipsitoare,
de ce te minţi şi-o minţi pe ea,
ce-o cauţi printre muritoare...

Degeaba ţeşi la un război,
covoare multe, inspirate,
acestea nu-s doar pentru voi,
de ochii lumii-s închelbate...

Că le-ai urzit cu vorbe grele,
cu iţe tot mai încurcate,
stârnind furtună şi-ntuneric
peste destinele trucate...

Şi ce e trist şi reprobabil
că eşti ce nu poţi fii,
şi ai stârnit atâtea intrigi
printre ai tăi, printre copii.

Dar nu ţi-ai pus nicicând problema,
în capul tău amalgamat,
că vor găsi ei anatema
şi o să fii desconsiderat.