Flori de câmp pentru toamnă târzie

Ca pe vremuri...
Mi-e dor de acele momente... Şi atâta timp a trecut, poate că punţile de legătură sunt mai şubrede, poate că nu le-am întreţinut, poate că voi nu sunteţi acasă, poate că aţi uitat cărarea, dar eu nu am uitat florile voastre de câmp care îmi împodobeau casa pentru multă vreme. Ele există pentru că le-am păstrat în minte şi dacă timp vă faceţi să ajungeţi în acel loc minunat, un loc special, de unde culegeam crenguţele de merişor şi confecţionam coroniţe şi bucheţele, la sfârşit de an şcolar. Erau cei 3 - 4 arbuşti ornamentali, imenşi, la intrarea în parcul Herăstrău, de lângă Arcul de Triumf. Mai ţineţi minte? Vă propun o reîntoarcere în anii copilăriei, tot în acel loc, să ne primească o clipă înlăuntrul lor, în inima lor, să ne întâmpine cu o crenguţă proaspătă de merişor, şi apoi, plimbându-ne prin parc, pe aleile care odinioară răsunau de glasurile noastre, să regăsim o frântură de amintire, să ne hrănim cu o porţie de bunătate şi dărnicie, ca ieri, şi măreţie şi trăinicie, ca azi. Este drumul pe care m-am hotărât să-l fac şi acolo să vă întâlnesc. Să fie ziua de marţi, 20 septembrie, ora 17. Vă aştept cu „Flori de câmp”.

Aşa a început povestea…

 Eram fericită şi emoţiile începeau să năvălească peste mine… Atâtea întrebări… Am regăsit oraşul drag, cu amintiri la tot pasul, cu oameni din ce în ce mai grăbiţi şi încercam să-i opresc, să le împărtăşesc marea bucurie, că după atâţia ani, am reuşit să refac puntea dintre generaţii… Dar nimeni nu avea timp de sufletul meu. Şi teama de a nu întârzia la întâlnire, de a fi acolo, să aştept cuminte… Am intrat în parc, am regăsit boscheţii şi prima apariţie, atât de delicată, cu o siluetă de invidiat, se îndrepta uşor şi timid spre mine. Am ştiut că numai ea poate fi prima, ca atunci când mi-a apărut primul volum de versuri; ea a fost prima care mi l-a cerut…

„Azi am primit un zâmbet cald şi un buchet de Flori de câmp. Mulţumesc, dragă tovarăşă Gîlcescu.”  Mariana

A venit într-un suflet, cu teama de a nu întârzia, cea care are disciplina în sânge şi care a scris: „Cu multă convingere, simt că va veni ziua în care veţi veni şi vă voi ruga, la rândul meu, să îmi însemnaţi cartea. Cuvintele sunt de prisos, iar dragostea ce vi-o port, nemărginită. Vă mulţumesc pentru o copilărie superbă!”  Sorina

„O amintire întotdeauna vie, în sufletul şi mintea mea, am retrăit-o azi, alături de cea mai specială persoană a copilăriei mele. Vă mulţumesc! Cu mult drag…”  Ramona

„Mă bucur de fiecare dată de prezenţa dumneavoastră şi îmi aduc aminte, cu emoţie şi nostalgie, de primii ani de şcoală şi de primele lecţii de viaţă. Vă mulţumesc pentru tot!” Loredana

„Mă bucur foarte mult să vă revăd. Sunteţi neschimbată. Vă pup şi vă doresc tot binele din lume”  Mihai

„Vă doresc tot binele din lume. Să rămâneţi la fel de frumoasă şi plină de energie. Veţi rămâne mereu în sufletul meu şi îmi voi aduce mereu aminte, cu mare drag, de învăţătoarea mea frumoasă. Cu multă dragoste…”   Lucia

„M-am bucurat foarte mult s-o revăd pe cea mai frumoasă tovarăşă din lume.” Radu

„Izvor de creaţie năvalnică se transformă în ape adânci. Reflexia apelor îţi reflectă personalitatea, uimindu-ne de fiecare dată cu conturul puternic şi luminos!” Mihaela Chiţac

„Toate gândurile bune şi urări de multă sănătate pentru doamna învăţătoare” Măriuca  

„Ne revedem cu mare drag” Ioniţă Nicolae

„Cele mai frumoase momente au fost cele extraşcolare, cu părinţii, stropite din belşug cu „pionierată”.” Marcel Chiţac

„Ne-am regăsit, după atâta timp, cu amintiri de când eram mici şi neajutoraţi. Dar între timp am crescut, am devenit oameni cu familie. Eu am doi copii şi o soţie frumoasă şi deşteaptă. Ea este avocat şi împreună avem o agenţie de turism…” Dragoş Robatzchi

„Dragoş mi-a povestit despre dumneavoastră. Şcoala generală lasă cele mai marcante amintiri. Nu lăsaţi să mai treacă timp!”  Mirabela Robatzchi

Au fost alături de noi cu un gând din suflet:

Raluca Nedelcu:  „Îmi amintesc foarte bine de acele tufe de merişor. Vă mulţumesc pentru invitaţie. Ar fi frumos să ne putem revedea. Încă nu ştiu dacă  pot ajunge, dar fac tot ce este posibil.”

Frăţilă Floriana:  „S-ar putea ca toate cărţile astea pe care le scrii să rămână şi să se bucure de ele şi generaţiile tale, poate chiar toate generaţiile tale. Ele sunt comoara ta, în afară de cei dragi, care în mod sigur şi ei sunt comoara ta.”

Alina Popa:  „Mi-aş fi dorit foarte mult să vă reîntâlnesc, după atâta timp, însă nici eu nu sunt atunci în Bucureşti...”

Anca Grozea:  „Ce fain! Din păcate, nu pot participa pentru că nu sunt în Bucureşti...”

Lidia Dumitraşcu:  „Din păcate, nu sunt în Bucureşti, însă vă mulţumesc pentru invitaţie şi voi încerca să vă însoţesc, chiar şi numai cu mintea, la întâlnirea cu „Flori de câmp”... Felicitări pentru volum şi pentru întregul portofoliu de oameni pe care i-aţi modelat şi înnobilat sufleteşte de-a lungul anilor (ne ştim noi care suntem... )”

Maria Calistrate:  „Ce frumos scrieţi! Din păcate, eu nu lucrez în Bucureşti şi abia acum, am reuşit să citesc această invitaţie. Mi-ar fi plăcut să revăd şi foştii colegi.”

Tot cu gândul ne-au însoţit: Dana Voicu, Isabela Gîlcescu şi Manuela Arghiriu

Dar cei mai mulţi poate că au avut un motiv, poate că n-au putut să ajungă sau au ajuns prea târziu… Au lipsit de la o altfel de lecţie, una atipică, o lecţie simplă, în care natura ne-a primit în mijlocul ei, ne-a îmbujorat chipurile mirosind a emoţie… A fost o lecţie în care ne-am regăsit fiecare, am învăţat să plângem, să iertăm, să ne lăudăm, să fim generoşi, să ne amintim… Şi după toate cele întâmplate, am ajuns în colţul meu de acasă, şi-n liniştea nopţii, am citit gândurile voastre frumoase, calde, din suflet. Am ştiut că va veni o vreme când vom fi faţă-faţă şi vom da testul decisiv. Şi l-am trecut, fără emoţii, fără bâlbâieli. Iar eu sunt cel mai fericit om de pe pământ, pentru că încă însemn ceva pentru voi… „Eu am sărit din faţa calculatorului, ieri la 16:50, cu atâta suflet, am alergat până la Arcul de Triumf, numai ca să ajung, să nu vă pierd…” Sorina

Flori de câmp pentru toamnă târzie

Spovedania unui copil

Acolo, a simţit să se destăinuie, pe bancă, sub nucul cel bătrân. Cuvintele lui au un amestec de teamă şi veneraţie în acelaşi timp, pentru că trebuie să se spovedească cuiva… Şi, nu întâmplător, a găsit locul şi momentul potrivite… Nu mai putea ţine în el. S-au adunat prea multe şi mintea lui de copil a dat pe dinafară. A simţit el că tata nu o iubeşte pe mama lui. Ba chiar se gândea cu dispreţ la ea. Altfel l-ar fi tras aţa acasă. Că toţi aveau nevoie de el, chiar şi el. Câte n-ar fi vrut să-l întrebe, că este curios din fire şi vrea explicaţii la orice, chiar şi despre relaţia lui cu mama, că i-a auzit vorbind în miez de noapte, crezând că dorm copiii. Dar el era treaz şi a auzit totul, că banii s-au dus pe magazin şi pe înmormântare, că ei s-au schimbat, că nimic nu-i mai leagă unul de celălalt, nici sentimentele nu mai sunt aceleaşi, poate că lipsesc cu desăvârşire, că nu mai stă pe acasă, devenind musafir pentru soţie şi copii. Raporturile se alterează când nu mai există iubire, pentru că el, omul cu care a pornit la drum s-a oprit din mers şi a lăsat-o de una singură, cu toate problemele importante le casei, lipsită de clipele de duioşie şi tandreţe, lipsită de acea dăruire reciprocă, fericirea de a o face fericită, toate însemnând dovezi ale marii iubiri. Un singur trup n-au fost, decât atunci când au conceput copiii…Lungă şi grea i s-a părut acea noapte, chiar fără sfârşit. Cu greu a putut adormi. Poate gândurile la ce avea să urmeze. Prin faţa lui treceau, rând pe rând, când surioara, când mama, când tata, şi simţea o greutate ce atârna în inima lui. Era supărat pe el că era prea mic şi nu putea veni în ajutorul lor. Ciuda aceasta sporea şi nu ştia încotro să se îndrepte, unde să caute, el, copilul neajutorat… Abia spre dimineaţă, a aţipit. M-au tulburat cuvintele lui, căci ochii lui tulburaţi de durere s-au răspândit în sufletul meu. Este copilul care iubeşte adevărul şi vrea să nu mai fie agresat verbal, nici el, nici sora lui, nici mama lui. El, copilul de zece ani, vrea să pună punct acestei situaţii, şi tot el a găsit rezolvarea: o pauză, un divorţ. Poate că s-a săturat şi el. Din când în când, oftează şi foşnetul frunzelor de nuc accentuau durerea… Poate că au preluat o parte din povara acestui copil, uşurându-l şi liniştindu-l. Dar, pentru cât timp?

Flori de câmp

Măcar atunci...

Măcar atunci, în semn de amintire,
Că umbră făcu destul pe-o îngustă felie,
Să aibă un loc de pomenire,
Fără să plătească în fiecare an chirie…
Să doarmă-n pace, să-l înghită pământul,
Să nu ajungă-n saci, cu ei s-acopere coşciugul
Altui mort, ce n-are loc de veci,
Că-i tristeţe în aceste zile seci…
Pentru a doua oară se-aude Prohodul.
Să fie ultimul, să-i fie-n veci somnul,
Netulburat şi fără durere, suspin,
Cu floare pe floare şi multe lumini…

Ţesături, îmbârligături...

Stau trist pe pajiştea întinsă
cu mii cuvinte care ţin să se usuce,
că nimeni n-are timp să le ude rădăcina
cu strop de rouă caldă,
dar am pus cruce,
acum, la răscruce,
şi las o floare,
chiar de cicoare
sau mătrăgună ,
că nu sunt nebună…


Am fost atras
de ţesătura invizibilă
într-o ţesătură prea luxoasă,
căci sămânţa n-a fost sănătoasă...

Unii se amuză,
alţii mă critică,
unii se lamentează,
alţii mă descalifică…
Tot ce am recuperat
din trecutul îndepărtat,
este atât de adevărat
şi necenzurat…

Şi scriu versuri fără vers
şi rimă fără rimă,
dar vreau să fiu ridicată în slăvi,
vreau comentarii multe,
vreau schimbare de tonalitate
din minor în major,
vreau producţie literară,
vreau să ies din criză şi ameţeală…
nu vreau critici, nici reguli,
nici făgăduieli, nici tânguieli,
nu vreau frânturi
din colecţia de stări,
din cea de timp…

Vreau să rămân singur,
cu scrisul meu să fiu compatibil,
cu iluziile mele pierdute,
cu poemele ciuruite...

Nu vreau agonie,
nici prozodie.
Vreau să ies din transă
şi din „luxoasa” plasă.
Nu vreau să fiu gară,
nici de ocară,
nici latrină,
nici de duzină.
Vreau înapoi acasă,
la propria-mi masă,
săracă şi tristă,
dar ştiu că există…

10 aprilie 2010

Mama

Îi simt mirosul florilor din glastră,
culese-n zorii dimineţii,
îi simt şi paşii prin odaie
şi-i văd sudoarea rece-a frunţii.

Şi simt miros de levănţică,
de izmă şi de romaniţă,
când schimba patul lui Lărică
şi-l acoperea cu o levinţă.

O văd cu caierul în mână,
torcând fuior după fuior,
şi miroseala de la lână,
şi simt cum mă cuprinde-un dor...

Avea un suflet şi trăia,
muncind din zori şi până-n seară,
grădina toată înflorea,
când o muncea a doua oară.

Mai simt în fiecare dimineaţă
mirosul de rântaş prăjit,
când ne trezeam cu toţi la masă,
era sătulă de muncit.

Şi-o văd plecând pe jos la ţară,
s-aducă în pătul porumbul,
şi vinul, ţuica, în cămară
le aşeza când le venea rândul.

Iar sâmbăta era în baie,
după o săptămână grea,
şi tălpile lăsau o zoaie,
le curăţa cum ea putea...

După ce s-a primenit
cu hainele cele călcate,
pe trupul aspru şi trudit,
şi cu-ncălţările curate...

O văd duminica mergând
la Biserica din sat,
şi se-ntorcea încet, plângând,
şi sătulă de oftat...

Ţinea în mână un colac,
aghiasmă pentru fiul drag,
că se ruga neîncetat
şi cruce îşi făcea în prag...

Să aibă zile, să trăiască,
că era tare bolnav,
sătulă ca să-i tot jelească
pe toţi, pe care i-a pierdut...

O plânge, azi, grădina toată,
şi dau ocol şi parcă aud
cântări şi doinele de-acasă,
printre crenguţele de dud...