TABLOU DE FAMILIE

Nici nu stiu cum au trecut, dar, privind in urma, sunt fericiti. Au meritat toate scarificiile, pentru ca au trait mereu cu increderea ca, intr-o buna zi, soarele va lumina si pe partea lor, acolo, unde au pus speranta peste speranta, curaj langa curaj, ban langa ban. Au luat-o de la capat si azi, sarbatoresc 12 ani de viata. Poate ca este, pentru ei, cea mai frumoasa aniversare, dulce si plina de daruri  de suflet, dar si eleganta in toata simplitatea ei. Da. Asta ii caracterizeaza pe ei: simplitatea in maretie si frumusetea sufletului. Pentru ca au un loc al lor, un colt al spiritualitatii, unde fac popas zilnic, si se hranesc cu o portie de bunatate si bucurie a pastrarii identitatii lor, pe aceste meleaguri straine, dar care i-a primit si i-a adoptat. Si asa cum sunt ei, s-au gandit sa petreaca aceasta aniversare alaturi de cei de ieri, cea care sa le aminteasca de bunii parinti carora le sunt vesnic indatorati si prietena lor, de tot atata vreme cat aniverseaza azi, fiica mea, Isabela.

Ne-au aratat casa lor, micul palat sau marele lor univers creat de ei, si in care totul  are ceva special. Sunt aceiasi si au vrut sa-si incalzeasca caminul cu staruinta si trainicie pe care le-au adunat vreme de 12 ani. Sunt neschimbati, poate mai siguri, mai stapani pe ei, dar fara ingamfare; poate mai respectuosi fata de munca si fata de bogatia lucrurilor, dar fara slugarnicie; poate mai atenti cu ei si cu cei din jur, dar fara umilinta.

M-au impresionat si m-am bucurat ca au pastrat traditiile neamului, ca nu au uitat de unde au plecat, ca exista dorul de tara, de neam. Sunt datatori de energie care m-a inspirit sa scriu despre cei mai buni si fideli prieteni ai fiicei mele: CORNELIA, NICU SI VLAD.

Am stiut ca trebuie sa ma grabesc sa scriu despre ei, sa zugravesc agoniseala lor in cele mai stralucite culori si cuvinte, ca nu cumva tot ce este atat de viu, in mintea mea, sa umbreasca, in vreun fel, minunatul tablou, asezat in punctual cel mai de rasarit al casei ca sa binecuvanteze familia, iar o candela, mereu aprinsa, sa le lunineze drumul si “sa imboldeasca caii inhamati la carul norocului”. Iar daca vor simti mireasma busuiocului sfintit, sa stie ca nu poate fi decat de la mine, in vreme ce ei vor lucra cu sarg la tabloul ce inca si inca se vrea continuat si extins. Daca timpul va fi generos cu mine, voi revedea acest tablou de familie de fiecare data si imi voi aminti de cei care ieri, in balconul unui apartament de bloc si-au faurit cele mai frumoase vise. Pana atunci, azi, in gradina casei, pot sa le spun “MULTUMESC”, si trag nadejdea ca prietenia noastra sa ramana trainica, sa-i sporeasca farmecul, cu bucuria revederii, azi si maine, mai mult ca oricand.

BUNA, CE FACI?

  Pe aici, toamna este minunata. Iarba inca se incapataneaza sa fie verde, frunzele copacilor sunt zugravite in cele mai alese culori si nuante de rosu, maro, galben… Dupa o plimbare, gustand din plin din splendorile acestui sfarsit de anotimp, am avut parte de o revelatie. Nu-mi pot defini starea de spirit ce m-a cuprins, vizionand, undeva departe de tara, spectacolul regal al DANEI VOICU. Pentru mine, acest regal a fost sublim, extraordinar, straniu, dumnezeiesc, miraculous. Asa, m-a purtat si s-a jucat cu mine (in calitate de spectator cuminte), cu mintea mea, cu sentimentele mele. Si cand spectacolul este oferit de un discipol eminent, cand el este privit si trait la intensitate maxima, alaturi de fiica mea, colega de suferinta, in primele clase primare, cu distinsa actrita, cand ne-a insufletit si ne-a rascolit dulci amintiri, in sfarsit,  a reusit sa ne invaluie intr-un nimb de armonie si lumina, cu un rol magnific, complex. Nu seamana cu nimeni, nu pot sa ii gasesc correspondent in teatru sau cinematografie – ea este unica. Este rolul vietii ei, care se constituie in reper pentru toate cate vor urma. Am vazut-o scaldandu-se in ruinele unei mari iubiri, cladita in timp, dar prabusita, azi. As spune, o iubire fara iubit. In preajma ei nu se mai afla niciun barbat care sa ii insufle o pasiune din acelea carora femeile cad prada. Si atunci, se mania, se invinovatea, se repezea la fiul ei, la sotul ei, pe toti ii considera vinovati de viata ei fara perspective, de intamplari, de interes… Nu se putea bizui pe nimic, nici macar pe hazard, caci sunt si vieti ocolite de hazard. Incet-incet, este prinsa in vartejul unei pasiuni inaltatoare, inabusita, puternica si atat de deosebita de pasiunile de pana atunci, care se legau si se dezlegau la fel de usor. Cand isi vedea bujorii din obraz ofilindu-se, cand tanjea dupa iubire, in dorinta de a prelungi ultimele raze ale tineretii, este ingrozita de singuratatea careia i-a cazut prada, reuseste sa iasa din chingile deznadejdii si hotaraste sa isi cladeasca propriul imperiu de una singura. O regie perfecta, un regizor unic – ALEX MAFTEI.  

IOANA

MATRICE ARHAICA

Flori de câmp pentru toamnă târzie

Ca pe vremuri...
Mi-e dor de acele momente... Şi atâta timp a trecut, poate că punţile de legătură sunt mai şubrede, poate că nu le-am întreţinut, poate că voi nu sunteţi acasă, poate că aţi uitat cărarea, dar eu nu am uitat florile voastre de câmp care îmi împodobeau casa pentru multă vreme. Ele există pentru că le-am păstrat în minte şi dacă timp vă faceţi să ajungeţi în acel loc minunat, un loc special, de unde culegeam crenguţele de merişor şi confecţionam coroniţe şi bucheţele, la sfârşit de an şcolar. Erau cei 3 - 4 arbuşti ornamentali, imenşi, la intrarea în parcul Herăstrău, de lângă Arcul de Triumf. Mai ţineţi minte? Vă propun o reîntoarcere în anii copilăriei, tot în acel loc, să ne primească o clipă înlăuntrul lor, în inima lor, să ne întâmpine cu o crenguţă proaspătă de merişor, şi apoi, plimbându-ne prin parc, pe aleile care odinioară răsunau de glasurile noastre, să regăsim o frântură de amintire, să ne hrănim cu o porţie de bunătate şi dărnicie, ca ieri, şi măreţie şi trăinicie, ca azi. Este drumul pe care m-am hotărât să-l fac şi acolo să vă întâlnesc. Să fie ziua de marţi, 20 septembrie, ora 17. Vă aştept cu „Flori de câmp”.

Aşa a început povestea…

 Eram fericită şi emoţiile începeau să năvălească peste mine… Atâtea întrebări… Am regăsit oraşul drag, cu amintiri la tot pasul, cu oameni din ce în ce mai grăbiţi şi încercam să-i opresc, să le împărtăşesc marea bucurie, că după atâţia ani, am reuşit să refac puntea dintre generaţii… Dar nimeni nu avea timp de sufletul meu. Şi teama de a nu întârzia la întâlnire, de a fi acolo, să aştept cuminte… Am intrat în parc, am regăsit boscheţii şi prima apariţie, atât de delicată, cu o siluetă de invidiat, se îndrepta uşor şi timid spre mine. Am ştiut că numai ea poate fi prima, ca atunci când mi-a apărut primul volum de versuri; ea a fost prima care mi l-a cerut…

„Azi am primit un zâmbet cald şi un buchet de Flori de câmp. Mulţumesc, dragă tovarăşă Gîlcescu.”  Mariana

A venit într-un suflet, cu teama de a nu întârzia, cea care are disciplina în sânge şi care a scris: „Cu multă convingere, simt că va veni ziua în care veţi veni şi vă voi ruga, la rândul meu, să îmi însemnaţi cartea. Cuvintele sunt de prisos, iar dragostea ce vi-o port, nemărginită. Vă mulţumesc pentru o copilărie superbă!”  Sorina

„O amintire întotdeauna vie, în sufletul şi mintea mea, am retrăit-o azi, alături de cea mai specială persoană a copilăriei mele. Vă mulţumesc! Cu mult drag…”  Ramona

„Mă bucur de fiecare dată de prezenţa dumneavoastră şi îmi aduc aminte, cu emoţie şi nostalgie, de primii ani de şcoală şi de primele lecţii de viaţă. Vă mulţumesc pentru tot!” Loredana

„Mă bucur foarte mult să vă revăd. Sunteţi neschimbată. Vă pup şi vă doresc tot binele din lume”  Mihai

„Vă doresc tot binele din lume. Să rămâneţi la fel de frumoasă şi plină de energie. Veţi rămâne mereu în sufletul meu şi îmi voi aduce mereu aminte, cu mare drag, de învăţătoarea mea frumoasă. Cu multă dragoste…”   Lucia

„M-am bucurat foarte mult s-o revăd pe cea mai frumoasă tovarăşă din lume.” Radu

„Izvor de creaţie năvalnică se transformă în ape adânci. Reflexia apelor îţi reflectă personalitatea, uimindu-ne de fiecare dată cu conturul puternic şi luminos!” Mihaela Chiţac

„Toate gândurile bune şi urări de multă sănătate pentru doamna învăţătoare” Măriuca  

„Ne revedem cu mare drag” Ioniţă Nicolae

„Cele mai frumoase momente au fost cele extraşcolare, cu părinţii, stropite din belşug cu „pionierată”.” Marcel Chiţac

„Ne-am regăsit, după atâta timp, cu amintiri de când eram mici şi neajutoraţi. Dar între timp am crescut, am devenit oameni cu familie. Eu am doi copii şi o soţie frumoasă şi deşteaptă. Ea este avocat şi împreună avem o agenţie de turism…” Dragoş Robatzchi

„Dragoş mi-a povestit despre dumneavoastră. Şcoala generală lasă cele mai marcante amintiri. Nu lăsaţi să mai treacă timp!”  Mirabela Robatzchi

Au fost alături de noi cu un gând din suflet:

Raluca Nedelcu:  „Îmi amintesc foarte bine de acele tufe de merişor. Vă mulţumesc pentru invitaţie. Ar fi frumos să ne putem revedea. Încă nu ştiu dacă  pot ajunge, dar fac tot ce este posibil.”

Frăţilă Floriana:  „S-ar putea ca toate cărţile astea pe care le scrii să rămână şi să se bucure de ele şi generaţiile tale, poate chiar toate generaţiile tale. Ele sunt comoara ta, în afară de cei dragi, care în mod sigur şi ei sunt comoara ta.”

Alina Popa:  „Mi-aş fi dorit foarte mult să vă reîntâlnesc, după atâta timp, însă nici eu nu sunt atunci în Bucureşti...”

Anca Grozea:  „Ce fain! Din păcate, nu pot participa pentru că nu sunt în Bucureşti...”

Lidia Dumitraşcu:  „Din păcate, nu sunt în Bucureşti, însă vă mulţumesc pentru invitaţie şi voi încerca să vă însoţesc, chiar şi numai cu mintea, la întâlnirea cu „Flori de câmp”... Felicitări pentru volum şi pentru întregul portofoliu de oameni pe care i-aţi modelat şi înnobilat sufleteşte de-a lungul anilor (ne ştim noi care suntem... )”

Maria Calistrate:  „Ce frumos scrieţi! Din păcate, eu nu lucrez în Bucureşti şi abia acum, am reuşit să citesc această invitaţie. Mi-ar fi plăcut să revăd şi foştii colegi.”

Tot cu gândul ne-au însoţit: Dana Voicu, Isabela Gîlcescu şi Manuela Arghiriu

Dar cei mai mulţi poate că au avut un motiv, poate că n-au putut să ajungă sau au ajuns prea târziu… Au lipsit de la o altfel de lecţie, una atipică, o lecţie simplă, în care natura ne-a primit în mijlocul ei, ne-a îmbujorat chipurile mirosind a emoţie… A fost o lecţie în care ne-am regăsit fiecare, am învăţat să plângem, să iertăm, să ne lăudăm, să fim generoşi, să ne amintim… Şi după toate cele întâmplate, am ajuns în colţul meu de acasă, şi-n liniştea nopţii, am citit gândurile voastre frumoase, calde, din suflet. Am ştiut că va veni o vreme când vom fi faţă-faţă şi vom da testul decisiv. Şi l-am trecut, fără emoţii, fără bâlbâieli. Iar eu sunt cel mai fericit om de pe pământ, pentru că încă însemn ceva pentru voi… „Eu am sărit din faţa calculatorului, ieri la 16:50, cu atâta suflet, am alergat până la Arcul de Triumf, numai ca să ajung, să nu vă pierd…” Sorina

Flori de câmp pentru toamnă târzie

Spovedania unui copil

Acolo, a simţit să se destăinuie, pe bancă, sub nucul cel bătrân. Cuvintele lui au un amestec de teamă şi veneraţie în acelaşi timp, pentru că trebuie să se spovedească cuiva… Şi, nu întâmplător, a găsit locul şi momentul potrivite… Nu mai putea ţine în el. S-au adunat prea multe şi mintea lui de copil a dat pe dinafară. A simţit el că tata nu o iubeşte pe mama lui. Ba chiar se gândea cu dispreţ la ea. Altfel l-ar fi tras aţa acasă. Că toţi aveau nevoie de el, chiar şi el. Câte n-ar fi vrut să-l întrebe, că este curios din fire şi vrea explicaţii la orice, chiar şi despre relaţia lui cu mama, că i-a auzit vorbind în miez de noapte, crezând că dorm copiii. Dar el era treaz şi a auzit totul, că banii s-au dus pe magazin şi pe înmormântare, că ei s-au schimbat, că nimic nu-i mai leagă unul de celălalt, nici sentimentele nu mai sunt aceleaşi, poate că lipsesc cu desăvârşire, că nu mai stă pe acasă, devenind musafir pentru soţie şi copii. Raporturile se alterează când nu mai există iubire, pentru că el, omul cu care a pornit la drum s-a oprit din mers şi a lăsat-o de una singură, cu toate problemele importante le casei, lipsită de clipele de duioşie şi tandreţe, lipsită de acea dăruire reciprocă, fericirea de a o face fericită, toate însemnând dovezi ale marii iubiri. Un singur trup n-au fost, decât atunci când au conceput copiii…Lungă şi grea i s-a părut acea noapte, chiar fără sfârşit. Cu greu a putut adormi. Poate gândurile la ce avea să urmeze. Prin faţa lui treceau, rând pe rând, când surioara, când mama, când tata, şi simţea o greutate ce atârna în inima lui. Era supărat pe el că era prea mic şi nu putea veni în ajutorul lor. Ciuda aceasta sporea şi nu ştia încotro să se îndrepte, unde să caute, el, copilul neajutorat… Abia spre dimineaţă, a aţipit. M-au tulburat cuvintele lui, căci ochii lui tulburaţi de durere s-au răspândit în sufletul meu. Este copilul care iubeşte adevărul şi vrea să nu mai fie agresat verbal, nici el, nici sora lui, nici mama lui. El, copilul de zece ani, vrea să pună punct acestei situaţii, şi tot el a găsit rezolvarea: o pauză, un divorţ. Poate că s-a săturat şi el. Din când în când, oftează şi foşnetul frunzelor de nuc accentuau durerea… Poate că au preluat o parte din povara acestui copil, uşurându-l şi liniştindu-l. Dar, pentru cât timp?