TABLOU DE FAMILIE

Nici nu stiu cum au trecut, dar, privind in urma, sunt fericiti. Au meritat toate scarificiile, pentru ca au trait mereu cu increderea ca, intr-o buna zi, soarele va lumina si pe partea lor, acolo, unde au pus speranta peste speranta, curaj langa curaj, ban langa ban. Au luat-o de la capat si azi, sarbatoresc 12 ani de viata. Poate ca este, pentru ei, cea mai frumoasa aniversare, dulce si plina de daruri  de suflet, dar si eleganta in toata simplitatea ei. Da. Asta ii caracterizeaza pe ei: simplitatea in maretie si frumusetea sufletului. Pentru ca au un loc al lor, un colt al spiritualitatii, unde fac popas zilnic, si se hranesc cu o portie de bunatate si bucurie a pastrarii identitatii lor, pe aceste meleaguri straine, dar care i-a primit si i-a adoptat. Si asa cum sunt ei, s-au gandit sa petreaca aceasta aniversare alaturi de cei de ieri, cea care sa le aminteasca de bunii parinti carora le sunt vesnic indatorati si prietena lor, de tot atata vreme cat aniverseaza azi, fiica mea, Isabela.

Ne-au aratat casa lor, micul palat sau marele lor univers creat de ei, si in care totul  are ceva special. Sunt aceiasi si au vrut sa-si incalzeasca caminul cu staruinta si trainicie pe care le-au adunat vreme de 12 ani. Sunt neschimbati, poate mai siguri, mai stapani pe ei, dar fara ingamfare; poate mai respectuosi fata de munca si fata de bogatia lucrurilor, dar fara slugarnicie; poate mai atenti cu ei si cu cei din jur, dar fara umilinta.

M-au impresionat si m-am bucurat ca au pastrat traditiile neamului, ca nu au uitat de unde au plecat, ca exista dorul de tara, de neam. Sunt datatori de energie care m-a inspirit sa scriu despre cei mai buni si fideli prieteni ai fiicei mele: CORNELIA, NICU SI VLAD.

Am stiut ca trebuie sa ma grabesc sa scriu despre ei, sa zugravesc agoniseala lor in cele mai stralucite culori si cuvinte, ca nu cumva tot ce este atat de viu, in mintea mea, sa umbreasca, in vreun fel, minunatul tablou, asezat in punctual cel mai de rasarit al casei ca sa binecuvanteze familia, iar o candela, mereu aprinsa, sa le lunineze drumul si “sa imboldeasca caii inhamati la carul norocului”. Iar daca vor simti mireasma busuiocului sfintit, sa stie ca nu poate fi decat de la mine, in vreme ce ei vor lucra cu sarg la tabloul ce inca si inca se vrea continuat si extins. Daca timpul va fi generos cu mine, voi revedea acest tablou de familie de fiecare data si imi voi aminti de cei care ieri, in balconul unui apartament de bloc si-au faurit cele mai frumoase vise. Pana atunci, azi, in gradina casei, pot sa le spun “MULTUMESC”, si trag nadejdea ca prietenia noastra sa ramana trainica, sa-i sporeasca farmecul, cu bucuria revederii, azi si maine, mai mult ca oricand.

BUNA, CE FACI?

  Pe aici, toamna este minunata. Iarba inca se incapataneaza sa fie verde, frunzele copacilor sunt zugravite in cele mai alese culori si nuante de rosu, maro, galben… Dupa o plimbare, gustand din plin din splendorile acestui sfarsit de anotimp, am avut parte de o revelatie. Nu-mi pot defini starea de spirit ce m-a cuprins, vizionand, undeva departe de tara, spectacolul regal al DANEI VOICU. Pentru mine, acest regal a fost sublim, extraordinar, straniu, dumnezeiesc, miraculous. Asa, m-a purtat si s-a jucat cu mine (in calitate de spectator cuminte), cu mintea mea, cu sentimentele mele. Si cand spectacolul este oferit de un discipol eminent, cand el este privit si trait la intensitate maxima, alaturi de fiica mea, colega de suferinta, in primele clase primare, cu distinsa actrita, cand ne-a insufletit si ne-a rascolit dulci amintiri, in sfarsit,  a reusit sa ne invaluie intr-un nimb de armonie si lumina, cu un rol magnific, complex. Nu seamana cu nimeni, nu pot sa ii gasesc correspondent in teatru sau cinematografie – ea este unica. Este rolul vietii ei, care se constituie in reper pentru toate cate vor urma. Am vazut-o scaldandu-se in ruinele unei mari iubiri, cladita in timp, dar prabusita, azi. As spune, o iubire fara iubit. In preajma ei nu se mai afla niciun barbat care sa ii insufle o pasiune din acelea carora femeile cad prada. Si atunci, se mania, se invinovatea, se repezea la fiul ei, la sotul ei, pe toti ii considera vinovati de viata ei fara perspective, de intamplari, de interes… Nu se putea bizui pe nimic, nici macar pe hazard, caci sunt si vieti ocolite de hazard. Incet-incet, este prinsa in vartejul unei pasiuni inaltatoare, inabusita, puternica si atat de deosebita de pasiunile de pana atunci, care se legau si se dezlegau la fel de usor. Cand isi vedea bujorii din obraz ofilindu-se, cand tanjea dupa iubire, in dorinta de a prelungi ultimele raze ale tineretii, este ingrozita de singuratatea careia i-a cazut prada, reuseste sa iasa din chingile deznadejdii si hotaraste sa isi cladeasca propriul imperiu de una singura. O regie perfecta, un regizor unic – ALEX MAFTEI.  

IOANA