Băiatul cu parapanta

Între cer şi pământ e el,
paşnic, visător, plin de zel,
este omul cu privirea la cer
care urmăreşte norul cel stingher,
cu privirea mereu aţintită spre zări,
peste culmi, în depărtări,
spre înaltul nesfârşit
al cerului nemărginit,
şi vrea acolo-n paşi de dans
să se mişte în balans,
să fie o dată stăpân
peste muntele bătrân
şi de acolo să privească
albastrul din bolta cerească,
verdele pădurilor de brad
şi pajiştile întinse ce ard
sub căldura binefăcătoare,
şi spicul scăldat în floare;
să se-nalţe ca o zeitate
ce vrea să stăpânească,
să imortalizeze,
să le eternizeze...

Îşi ia avânt, îşi face cruce
şi dă apoi să se ridice,
dus de vântul cel şăgalnic,
pare-n zbor atât de falnic
băiatul cu parapanta,
ce vrea să treacă panta,
să se-nalţe cu vânt de la spate,
iar pământul e tot mai departe...
Îşi face curaj şi vântul l-ajută,
îi dă un imbold şi îl ascultă,
îl duce cât mai sus,
cu capul în nori, cu gândul dus
cum să-i atingă şi să-i simtă
norii, pe care să-i străpungă,
trecând dincolo de ei
şi mai aproape de zei,
lăsând în urmă pământul,
însoţit doar de vântul
cel darnic şi blând...

Şi întors pe pământ reavăn,
cu ochii calzi, cu mâna rece
peste comoara fără seamăn,
vântul nebuniei trece...